Stat vs. contribuabil: Cronica unei relații care se cere rescrisă
A fi sau a nu fi… antreprenor în România
Unii oameni caută adrenalina și își testează limitele sărind cu parapanta sau participând la triatlon. În România, însă, nu e nevoie de sporturi extreme pentru asta. Este suficient să intri în antreprenoriat!
În încercarea de a conduce o afacere într-un mediu fiscal care se schimbă uneori mai repede decât prognoza meteo și în care condițiile par scrise cu creionul, putând oricând să fie șterse sau reconturate peste noapte, antreprenorii români sunt asemenea unor sportivi fără echipament de protecție adecvat sau reguli de joc prestabilite. De aceea, câteodată adevărata performanță în afaceri nici nu mai este profitul, ci supraviețuirea. Dacă ai reușit să navighezi un an financiar fără să descoperi ca ai omis să aplici o reglementare nouă, decisă din scurt și fără consultări cu mediul de afaceri, deja meriți o medalie.
În acest context, fiscalitatea nu mai este doar un cadru la care să te poți raporta pentru planificare și conformare, ci o sursă continuă de neliniști și imprevizibil. Unul în care „contractul social” dintre Stat și contribuabili, acel acord nescris ce presupune încredere, proporționalitate și corectitudine, se simte viciat sau, în cel mai bun caz, cu termeni ce par deosebit de inechitabili pentru micii antreprenori din România.
Efectele? Le putem observa deja foarte clar în economia românescă prin gradul scăzut de colectare bugetară și nivelul redus de conformare voluntară.
Cum ar trebui să funcționeze „contractul social”?
Conceptul de „contract social”, deși aparent filozofic la origine, capătă o formă foarte concretă în economie. Astfel, în mod firesc, contribuabilii acceptă povara fiscală în schimbul următoarelor trei beneficii: predictibilitate, tratament corect și servicii publice funcționale și administrate responsabil.
Într-un model ideal, Statul este garantul echilibrului și al aplicării corecte, echitabile și unitare a legislației. Acesta colectează resurse financiare și le gestionează transparent, eficient și în interes public, redistribuindu-le astfel încât categoriile vulnerabile să fie protejate, iar cetățenii onești să resimtă beneficiile generale ale contribuției lor printr-un nivel de trai care să reflecte efortul individual din perioada activă.
De cealaltă parte, contribuabilii se conformează benevol, își plătesc onest taxele și impozitele, își declară transparent veniturile și respectă regulile trasate prin legislație, cooperând cu autoritățile.
În această paradigmă, lucrurile funcționează în virtutea încrederii reciproce. Niciuna dintre părți nu abuzează de putere sau de resursele destinate bunăstării publice.
Doar că în România ultimilor 30 de ani, realitatea a părut să se îndepărteze tot mai mult de acest model ideal.
Care este însă starea de fapt a sistemului fiscal, în anul 2025?
Nici actuala reformă bugetară – deși imperativă într-un context macroeconomic devenit sensibil în urma unor decizii anterioare prea puțin responsabile privind gestiunea banului public – nu pare să respecte principiile proporționalității pe care le regăsim în modelul dezirabil al unei relații echilibrate dintre Stat și contribuabili.
Astfel, până acum reforma a fost generatoare de tensiuni sociale, incertitudine și caracterizată de o comunicare unilaterală și adesea deficitară din partea reprezentanților autorităților. Multe dintre măsurile propuse sau adoptate au fost percepute de către public ca fiind mai degrabă rezultatul unei crize de moment decât al unei strategii coerente, previzibile și transparente. În plus, implementarea lor a lasat impresia unui efort disproporționat, îndreptat mai degrabă tot către contribuabilii onești, deja în conformitate, și nu către zonele în care evaziunea se manifestă în forma sa premeditată, organizată și cu prejudicii bugetare semnificative.
Cumva, dacă era firesc să așteptăm schimbări atent gândite ale politicilor bugetare, impresia a fost mai degrabă una de încercare a prezervării status-quo-ului și a privilegiilor anumitor categorii de contribuabili, ceea ce contravine esențial conceptului de reformă echitabilă. Astfel, contractul social ajunge să fie perceput nu ca un acord reciproc avantajos între Stat și contribuabil, ci ca o relație dezechilibrată, în care una dintre părți simte că oferă prea mult și primește mult prea puțin în raport cu efortul.
Pionii de sacrificiu contextual și principiile colectării bugetare
În mod paradoxal, în România, presiunea fiscală încă nu este majoritar îndreptată către cei care nu-și raportează transparent veniturile sau operează în zone negre sau gri, ci asupra celor care sunt cu evidența contabilă și raportările la zi, dar mai ales ușor de executat.
Din perspectiva efortului administrativ, este, desigur, mai simplu să aplici amenzi rapide și usturătoare pentru neconformări accidentale unei societăți cu toate tranzacțiile la vedere, decât să îți direcționezi principalele eforturi pentru a recupera prejudiciile constatate în sfera marii evaziuni sau a indisciplinei financiare a societăților cu capital de stat, pentru a investiga rețele transfrontaliere sau lanțuri complexe de tranzacții fictive constituite în scopuri de evaziune.
Apoi, peticirea deficitului bugetar prin sancțiuni aspre aplicate micilor antreprenori pentru omisiuni sau abateri de formă, adesea neintenționate, care nu cauzează un prejudiciu bugetar semnificativ, este departe de a fi o politică de colectare bugetară sănătoasă într-o viziune adecvată.
În practică, există numeroase situații în care drepturi elementare ale contribuabililor sunt adesea desconsiderate în încercarea de a mări veniturile bugetare pe termen scurt:
Verificări efectuate cu preaviz insuficient, incluzând adesea solicitări documentare care depășesc cadrul legal, generând costuri nenecesare de oportunitate și dificultăți în protejarea drepturilor;
Interpretări arbitrare ale legislației, care permit inspectorilor să emită decizii de impunere cu obligații fiscale suplimentare supraestimate, uneori desființate ulterior în instanță, dar nu fără costuri semnificative pentru cei vizați și blocaje grave ale activității;
Răspunsuri oficiale întârziate sau chiar neonorate la solicitări de clarificare firești, în timp ce contribuabilul este somat să respecte termene foarte scurte, fără posibilitatea reală a negocierii lor;
Comunicare deficitară a solicitărilor de clarificare sau conformare, precum și a obligațiilor de plată, chiar în condițiile în care gradul actual de digitalizare ar trebui să permită acest lucru;
Îngreunarea parcurgerii procedurilor administrative plecând de la elemente derizorii de formă și lipsa de cooperare în soluționarea obstacolelor, cu consum inutil de resurse pentru contribuabili;
Atitudinea manifestată în comunicarea cu contribuabilii, care se simt adesea tratați mai degrabă ca potențiali contravenționiști, nu ca parteneri economici ai statului.
Acest climat nu doar că generează tensiuni în relația cu mediul de afaceri, dar transmite un mesaj eronat, cu potențiale efecte negative pe termen lung: conformarea voluntară nu este suficientă pentru a fi tratat cu respect și a beneficia de predictibilitate din postura de contribuabil onest.
Este adevărat – combaterea marii evaziuni cere resurse umane bine pregătite și remunerate adecvat, finanțare substanțială a structurilor de control ale autorităților fiscale, digitalizare implementată coerent, curaj instituțional și o strategie integrată. Efortul nu este deloc mărunt, iar riscurile sunt considerabile - atât politice, cât și operaționale, cu atât mai mult cu cât este necesară și o susținere solidă din partea altor autorități și în special a sistemului de justiție. Iar scuza faptului că este nevoie de timp pentru a vedea rezultatele a expirat deja după mult prea mulți ani de așteptare din partea celor onești.
Recâștigarea încrederii contribuabililor
Vicierea contractului social nu se manifestă întotdeauna prin ample proteste, vizibile în media, ci adesea tăcut, prin migrația capitalului, prin creșterea economiei subterane, prin tentația spre optimizări fiscale agresivă sau chiar prin retragerea investițiilor.
Într-un astfel de context, gradul de conformare voluntară scade, iar cifrele bugetului sunt un martor mut al consecințelor unor politici fiscale inadecvate. Respectul altfel firesc față de obligațiile fiscale se transformă în pragmatism defensiv, pentru că Statul nu mai este perceput de către contribuabili drept partener, ci drept generator de riscuri financiare.
Totuși, există o cale de reconstrucție — una pragmatică, nu idealistă.
Printre modificările de politică fiscală și de abordare a autorităților fiscale în relația cu antreprenorii, implementate ca măsuri necesare pentru recâștigarea încrederii contribuabililor ar putea fi și cele din lista de mai jos:
1. Simplificare și predictibilitate, nu avalanșă de modificări
Un sistem fiscal coerent nu poate fi unul în care, în fiecare an, există zeci sau sute de modificări legislative mai mărunte sau cu impact semnificativ. Predictibilitatea este cel mai puternic stimulent pentru conformare, pentru investiții și pentru cooperarea contribuabililor.
2. Parteneriat, nu tratarea prezumtivă a contribuabililor ca suspecți de evaziune
Autoritățile fiscale trebuie să își asume rolul de îndrumător, nu doar de instituție care face verificări și aplică sancțiuni. Principiile legislației prevenției și ale încurajării promptei conformări trebuie să-și redobândească rolul lor esențial în cadrul procedurilor fiscale.
3. Prioritizare reală a eforturilor către destructurarea marilor rețele de evaziune
Cea mai bună metodă de a mări gradul de colectare nu este să intensifici controalele și sancțiunile aplicate celor care deja fac eforturi de conformare, ci să îndrepți eforturile spre a combate corupția (inclusiv cea internă) și marea evaziune.
4. Digitalizare implementată coerent și nu doar formal
Un proces adecvat de digitalizare a administrației fiscale nu trebuie să însemne platforme informatice adesea nefuncționale, interacțiune îngreunată, comunicări cu istoric neverificabil, o multitudine de formulare digitale complexe și dificil de completat, sisteme informatice neintuitive și greu de navigat sau interacțiuni automatizate care nu răspund nevoilor.
Din contră. Digitalizarea ar trebui să se traducă în procese integrate și automatizate care salvează timp de ambele părți, oferind interfețe ușor de utilizat și reducând nevoia de deplasare a contribuabililor în sediile fizice ale administrațiilor fără a afecta însă calitatea relației. În plus, digitalizarea făcută corect înseamnă transparență crescută și accesibilitate.
5. Respect pentru contribuabil și drepturile sale
Relația cu statul trebuie să fie echilibrată: nu doar contribuabilul are obligații, ci și statul are responsabilități. Legea trebuie să fie interpretată în favoarea contribuabilului dacă este neclară, iar drepturile acestuia nu trebuie să rămână doar pe hârtie. Aplicarea cadrului fiscal trebuie să fie pe cât se poate de obiectivă, unitară și nediscriminatorie, în baza unor principii fiscale sănătoase. Nu doar în teorie, ci și în practică.
Reforma fiscală – încotro?
Reforma bugetară din 2025 ar fi putut fi un moment de turnură. Ar fi putut fi începutul unui demers politic și instituțional în care Statul să recâștige încrederea mediului de afaceri și să reconstruiască pe baze solide contractul social viciat de prea mulți ani. Până în prezent, arată însă ca orice alt episod dintr-un ciclu de măsuri reactive și relativ dezechilibrate. Și este firesc să ne întrebăm, oare cât timp mai putem aștepta schimbarea mult dorită?
Sfârșitul de an găsește antreprenorii români, ca de fiecare dată, în așteptarea a numeroase modificări legislative cu impact fiscal și administrativ imediat, respectiv măsurile incluse în cel de-al doilea pachet de reformă, la care s-ar putea adăuga modificările fiscale decise, în mod tradițional, de către Guvern, în luna decembrie a fiecărui an, cu aplicare de la începutul anului următor.
Cheia va sta în alegerea abordării viitoare. România are nevoie de un Stat care colectează eficient, dar și de contribuabili care simt că sunt parteneri și nu adversari ai autorităților. Antreprenoriatul nu trebuie să rămână un sport extrem, rezervat doar celor cu abilități speciale de gestionare a incertitudinii. El ar trebui să devină o activitate accesibilă ca pârghie esențială a autonomiei financiare, susținută de un cadru fiscal matur, stabil și echitabil.
Până atunci, fiecare antreprenor poate pune umărul pentru a sancționa, în limitele cadrului juridic existent, acele situații în care interacțiunea cu autoritățile nu se întâmplă așa cum ar fi fost de dorit sau cele în care drepturile contribuabililor sunt încălcate într-o mai mică sau mai mare măsură.
Pentru acest lucru este însă necesară o bună familiarizare cu aceste drepturi și cu procedurile fiscale, primul pas fiind demersul de auto-educare și colaborarea cu un profesionist. Dacă vrei să fii parte a schimbării, dă-mi un semn aici. În final, “sistemul“ ține și de contribuția fiecăruia dintre noi.
Reconstruirea contractului social nu trebuie să rămână o utopie. Este o condiție esențială pentru ca mediul antreprenorial să poată prospera. Și, mai important, este o oportunitate pe care România nu își mai permite să continue să o rateze.